Aşa suna expresia pe care o tot repetăm şi pe care încă o mai repet uneori cu privire la anumite situaţii pe care nu le pot depăşii sau înfrunta. Simt că mă desparte un zid de ceea ce îmi doresc, un zid subţire pe care nu îl pot sparge. Simt că mă desparte un pas de visul meu, dar nu pot să-l fac. Alţii mi-au zis: ,, simt în faţa mea un munte pe care nu pot să-l urc’’, ,,simt că mă leagă ceva din spate ca o funie’’, ‘’simt că eu nu am voie să am o relaţie, ’’ simt că sunt rău”, “sunt vinovat”, “aş vrea să fac mai bine, dar nu pot”, “înţeleg ce se întâmplă, dar nu ştiu cum să fac”, “parcă planează asupra mea un blestem”. “Am obosit şi simt neputinţă”.

Şi lista poate continua în feluri în care nici nu ne imaginăm.

Ce sunt toate sintagmele şi descrierile de mai sus? Exact! Cred că deja v-aţi prins. Sunt bine cunoscutele şi dezbătutele blocaje interioare sau credinţe limitative.

Şi să le putem înţelege puţin mai bine e necesar să ne întoarcem tot la începuturi, adicătelea în copilărie. Copilul când se naşte se simte demn şi consideră că i se cuvin lucruri. El vine pe lume, dacă naşterea şi sarcina nu au fost profund traumatizante, cu concepţia şi credinţa că merită toată iubirea şi toată atenţia şi cu capacitatea de a se exprima pe sine în cea mai autentică formă, neavând noţiunea de limită. Părinţii şi “satul”, societatea sunt cei care îl învaţă pe copil limitele. Limitele sunt extraordinar de bune, ele garantează o siguranţă în situaţii de real pericol, conduită socială şi de interacţiune sănătoasă şi empatică cu celelalte persoane. Piedicile în dezvoltarea potenţialului copilului apar atunci când limitele impuse sau transmise de părinţi copilului nu sunt adaptate contextului real de viaţă. În această situaţie ele se transformă în bariere sau credinţe limitative ce vor rămâne adânc înrădăcinate în mintea şi corpul copilului şi îl vor însoţi pe parcursul întregii vieţi, îl vor îngrădi în propria dezvoltare sau îi vor da de furcă până când va reuşi să le vadă şi sale demonteze. Copiii sunt foarte sensibili nu doar la cuvintele părinţilor şi adulţilor din jur, ci şi la interacţiunile dintre ei, la discuţiile din casă, dar şi la atitudinile şi reacţiile pe care le văd. De curând am văzut un videoclip în care unor bebeluşi li s-a adus în camera de unde părinţii lipseau, nişte şerpi. Copiii s-au jucat cu ei absolut fără nicio frică. Dacă părinţii ar fi fost prezenţi, fără să spună absolut nimic, copilul ar fi verificat cu părintele dacă este în regulă şi ar fi putut citi pe chipul lor reacţia de teamă şi repulsie. Ar fi înţeles automat că şarpele este un animal periculos, în consecinţă nu s-ar mai fi jucat cu el. Atât de sensibil este creierul copilului, care învaţă prin mimesis, imitarea realităţii, dar şi prin experienţe din care deduce că anumite lucruri sunt de evitat sau de preferat pentru a se proteja pe sine. De multe ori credinţele acestea rămân atât de bine ancorate în noi, încât le dăm mai departe din generaţie în generaţie, de la străbunici la strănepoţi.

Dobândim astfel de-a lungul vieţii atât credinţe benefice evoluţiei noaste, cât şi credinţe parazitare pentru creşterea noastră. Cele din urmă pot fi: oamenii nu sunt de încredere, animalele sunt periculoase, bani se fac greu, mai bine sărac şi cinstit, să rişti e periculos, oamenii mereu pleacă, prieteniile nu sunt adevărate, iubirea nu e pentru mine, eu nu pot fi iubită, eu nu merit, eu sunt demnă de dispreţ, eu sunt mică şi nu pot, divorţul e o ruşine, bătaia e ruptă din rai, să fii mamă singură e o ruşine, cine eşti tu să reuşeşti?, sexul e murdar şi ruşinos, ne ştie lumea, eu sunt vinovat, eu trebuie să fiu închis, eu merit să mor, eu trebuie să mă căsătoresc şi să fac copii. Şi avem aici doar o mică listă.

Cum pot fi ele demontate. Desigur nu e uşor, de multe ori ne însoţesc aproape o viaţă. Dar la un moment dat când devin dureroase, supărătoare, ne încurca viaţa, ne taie aripile începem să ne punem întrebări. Primul pas ca în orice altă situaţie de natură interioară e important să le identificăm, să ştim care e mai exact credinţa care ne blochează în legătură cu un anume subiect. Apoi fireşte sunt diverse metode şi terapii ce pot fi folosite: de la terapie clasică, constelaţii familiale, metoda intenţiei şi multe altele. Toate ne ajutăm să mergem până în profunzimea acestor credinţe să devenim mai conştienţi de ele. Să ne privim părţile care au fost captive, lezate de aceste credinţe şi să îmbrăţişăm şi să integrăm durerea acestor părţi. Apoi să încercăm în practică să le schimbăm. Şi pentru ca lucrurile să se aşeze bine şi frumos e necesar ca de fiecare dată când scoatem sau dorim să schimbăm o credinţă, să o înlocuim cu o credinţă de sens opus, benefică nouă şi vieţii noastre. Astfel eu nu merit iubire, devine eu sunt demnă de iubire, eu nu am fost niciodată îndeajuns, devine eu am fost şi sunt dintotdeauna de ajuns, mai bine sărac şi fericit, mai bine fericit şi abundent. Şi treptat, urmând acest proces, schimbând şi cuvintele pe care le rulăm în mintea noastră, ideile dar şi practicile şi atitudinea faţă de anumite context, vom începe să percepem schimbări în viaţa noastră.

Acum câţiva ani eu mi-am pus pe un bileţel suma de bani pe care doream să o câştig, câştigam puţin la momentul ăla şi începusem să văd dincolo să-mi spun şi să cred că merit mai mult. În 2 luni am atras mai mult decât scrisesem pe bilet. Nici nu concepeam suma aia cu jumătate de an în urmă. Acelaşi lucru l-am sfătuit şi pe fratele meu să facă. Trebuie să încerci să crezi că se poate diferit, că meriţi, să începi să vezi şi să iei oportunităţi în acord cu ce crezi. Şi azi chiar mi-a spus că nu-i vine să creadă că nu concepea acum doi ani să aibă salariul pe care îl are acum, că nici nu putea să vadă şi cât l-a ajutat să-şi pună pe oglindă suma dorită. Banii sunt cel mai simplu exerciţiu, dar sunt credinţe mult mai importante ce necesită reinterpretare şi revizuire, pentru că deşi credem sau nu, toţi, absolut  toţi am venit aici să trăim o viaţă plină şi liberă. Şi libertatea cred eu că nu e neapărat ceva exterior, e ceva lăuntric, ceva ce poţi obţine mai ales din interior, dacă reuşeşti rând pe rând să tai lanţurile ce nu te lasă să respiri.