De mici, de când deschidem ochii în lumea asta atât de colorată şi diversă avem cu noi un sac. Un sac gol sau cât mai gol. De-a lungul vieţii punem în el pietre. Fiecare piatră are câte o etichetă: amintiri urâte, nedreptăţi, despărţiri, lucruri neiertate, ruşine şi foarte foarte multă vinovăţie. De-a lungul unei vieţi de om se strâng atât de multe pietre în acest sac că nu e de mirare că uneori vedem la bătrâneţe bătrâni gârboviţi şi încovoiaţi, uneori şi tineri şi copii. Toţi purtăm pe umeri povara acestui sac. Şi povara asta la unii e mai mare, la alţii e mai mică, dar pentru fiecare zice-se că e exact cât poate să ducă.

Eu aş zice că e o povară ce nu ar trebui dusă. Şi din când în când ar fi bine să deschidem sacul şi să vedem ce putem scoate de acolo, ce nu ne mai serveşte şi ne îngreunează mersul din ce în ce mai tare. Să scoatem şi să punem jos.

Acum aş vrea să mă opresc asupra ultimelor două pietre enumerate mai sus, ruşinea şi mai ales vinovăţia. Amândouă merg cam mână în mână. Ruşinea în general urmează vinovăţia. Ea apare în momentul în care facem ceva sau spunem ceva ce grupul de apartenenţă sau societatea ar dezaproba şi ar condamna. De multe ori această voce a grupului, a familiei, a societăţii este puternic internalizată, astfel că ajungem să simţim vinovăţie şi ruşine chiar şi pentru ceea ce facem când nu ne vede nimeni sau faţă de ceea ce gândim. Ele sunt deseori utilizate ca instrumente de reglare a comportamentului şi în educarea copiii lor se mizează mai mult pe idea de pedeapsă şi instalarea sentimentului de vinovăţie, decât pe inocularea unor comportamente pozitive prin exemple şi prin întărirea aspectelor etice şi morale.

Cu alte cuvinte mai simple şi mai directe ruşinea şi vinovăţia nu ne prea servesc. Ba mai mult ne trag înapoi mai mult decât ne dăm seama. Şi ele se instalează la vârste extraordinar de fragede, uneori pur şi simplu natural. De exemplu, dacă părinţii noştri sunt indisponibili emoţional, noi vom presupune automat că ceva e în neregulă cu noi, deci noi suntem de vină că nu putem fi iubiţi. Dacă părinţii noştri divorţează, noi suntem de vină, noi nu am fost îndeajuns să-i ţinem împreună. Pentru că depindem de ei pentru supravieţuire şi iubire ne e aproape imposibil să-i găsim vinovaţi şi neştiind ce să facem cu vina, cu revolta, o punem pe noi. Dacă aici mai vin către noi şi alte informaţii de felul: tu eşti de vină, nu ai făcut bine, nu te mai purta aşa, nu e frumos, ne faci de râs, ne râde lumea, eşti penibil etc, sacul va deveni din ce in ce mai greu.

Cu astfel de informaţii asimilate despre noi devenim uşor uşor fie victime, fie agresori. Victima o să zică “eu oricum sunt vinovată de tot, puteţi să îmi faceţi orice ca eu voi fi vinovată, voi fi din ce în ce mai vinovată, inclusiv că exist”. Agresorul va spune “eu oricum sunt vinovat, oricum sunt pus la zid, aşa că am să fac în fel şi chip să vă dau şi mai multe motive să mă încadrez în această etichetă şi mă voi simţi cu siguranţă vinovat şi ruşinat, dar aşa mi-aţi spus că trebuie să fiu şi aşa voi fi”. Fie vom închide în noi vinovăţia şi ruşinea şi le vom ascunde bine bine de tot că nu cumva să vadă cineva cât suntem de găunoşi. Dar ele vor ieşi la suprafaţă, dacă nu de voie, vor ieşi de nevoie. Totul este viaţă şi despre viaţă. Emoţia ca tot ceea ce vine la pachet cu fiinţa noastră vrea şi ea să trăiască. Aşa va încerca şi vinovăţia să iasă. Cu cât încercam să o îngropăm mai adânc cu atât va ieşi mai puternic la suprafaţă. Şi dacă nu vom reuşi să o scoatem noi şi să o exprimăm, se va exprima singură, de cele mai multe ori prin somatizări de la cele mai uşoară: migrene, alergii, boli de piele, dureri musculare, la cele mai grave: boli cronice, autoimune, cancer. De curând ascultăm un medic care susţinea că s-a făcut un studiu într-un spital de psihiatrie pentru a înţelege de ce pacienţii nu se îmbolnăvesc de cancer. Ei bine studiul a arătat că prin prisma bolii psihice aceştia nu resimţeau vinovăţia, nu erau bântuiţi de sentimentul de vină, implicit nici de cel de ruşine. Eu aş zice că cel mai probabil aceste două sentimente ar fi fost cumva deja exprimate, somatizate prin afecţiunile psihice deja instalate. Indiferent unde s-ar situa adevărul este important să înţelegem că emoţia e viaţă şi merge spre viaţă, cere viaţă, cere aer, cere să fie văzută, auzită, trăită.

Aşadar orice vinovăţie ne-ar bântui să ne uităm acolo şi să înţelegem mai presus de orice care este adevărul adevărat al situaţiei pentru care noi am ajuns să ne învinovăţim. Şi legat de ruşine am auzit un citat care mi-a plăcut extraordinar de mult şi anume că “ruşinea moare dacă poveştile sunt spuse într-un loc sigur”. Şi eu aş mai adăuga că odată cu ea moare şi vinovăţia. Deci orice atârnă greu şi foarte greu în sacul ponosit pe care îl ţinem în spate, să avem curajul să-l deschidem şi să scoatem pietricică cu pietricică şi să o punem la loc sigur, lângă oameni care pot primi cu răbdare şi iubire ceea ce împărtăşim şi să le lăsăm acolo, în spaţiul ăla dintre cel ce spune şi cel ce ascultă şi apoi să punem sacul cât mai gol în spate şi să mergem mai departe în viaţă mai uşori şi mai liberi şi mai bucuroşi.