Se spune ca odata sparta o farfurie, nu mai poate fi niciodata la fel si nu mai poate avea aceeasi functionalitate. De curand insa am tot auzit de KINTSUGI, arta japoneza de a repara si a lipi cu aur tot ce se sparge. Arta ce nu presupune doar a intregi obiectul, ci de a-l face si functional din nou.
Ei bine, cam la fel se intampla si cu psihicul nostru. In mare parte noi ne nastem cu un psihic cat mai compact sau cat mai curat, cu cat mai multe potentialitati. Totusi creierul bebelusului nu este la fel de dezvoltat ca al adultului. Este bine cunoscut ca la bebelusi numarul de circumvolutiuni din creier este mult mai scazut. Acestea se dezvolta pe parcurs, pe masura ce copilul culege informatii din mediul inconjurator si invata cum sa se adapteze la el. Intr-un mediu hranitor, ideal, sanatos copilul invata si dezvolta trairi si atitudini congruente cu mediul. Psihicul sau se dezvolta armonios si echilibrat, ba mai mult decat atat, organizat. Invata in timp cum sa se reglaze emotional, cum sa-si gestioneze trairile
Cand apare trauma, caci ea apare fara doar si poate, mai devreme sau mai tarziu, psihicul se scindeaza. Ce se intampla mai exact? Trauma are mai multe definitii, dar in mod simplist poate fi descrisa ca un eveniment ce declanseaza sentimente puternice negative in interiorul nostru, cel mai frecvent frica, tristete, furie, sentimente pentru care noi nu avem in acel moment suficiente resurse pentru a le procesa. De asemenea, de cele mai multe ori ne simtim singuri in aceasta durere. Neavand resurse, context sa intelegem, sa sustinem emotia traita, neavand spatiu, energie, pe masura ce ne indepartam de eveniment, impingem tot mai in spate, tot mai in subconstient aceste trairi. Le infofolim bine, le imbracam in tot felul de haine care mai de care mai colorate doar sa putem merge inainte, sa ne putem intoarce la ce cunoastem si la sentimentul de siguranta. Si hainele astea, cunoscute si ca mecanisme de supravietuire, iau diverse forme, de la cele mai faine si social tolerate, la cele mai neintelese si nocive. Dar pentru asta se cade un intreg alt articol.
Ce pateste psihicul in toata aceasta poveste? Se dezorganizeaza. Partea afectata de trauma se dezidentifica cu noi si se reidentifica cu orice altceva doar sa poata supravietui. Imaginati-va ca asamblati un scaun de la un magazine de mobile si in loc de piciorul scaunului puneti manerul, si in loc de sezut, puneti spatarul. Cum o sa arate scaunul vostru? Poate functional, posibil caraghios, dar cum si scaunele celoralati arata cam la fel, nu o sa ridice prea multe semne de intrebare, dar cu siguranta va fi instabil. Si daca se asaza pe el un om cu o greutate mai mare s-ar putea sa se rupa, deci e sensibil la anumiti factori. Si cu siguranta mai devreme sau mai tarziu se va rupe. Ceea ce nu e neaparat rau. Acesta este fix momentul cand incepem sa cautam raspunsuri, sa vedem ce e cu scaunul nostru de nu ne mai putem aseza pe el.
Exact la fel pateste si psihicul in urma traumei. O bucatica din el se rupe si noi pentru a ne apara, o asezam pe alt loc, schimbam ordinea. Franz Ruppert, celebrul psiholog german, mentioneaza in numeroasele sale carti ca noi avem in structura psihicului parti ranite, parti supravietuitoare, dar si parti sanatoase. Deci exista intotdeauna sansa la reorganizare. Aici intervin terapiile, dezvoltarea personala, coaching-ul si orice este de ajutor in acest demers in primul rand pentru a observa pozitia acestor parti si pentru a trece la organizarea lor usor usor, intr-o pozitie cat mai sanatoasa, si abia apoi pentru integrarea lor in partile sanatoase. Un parcurs care se face cu foarte multa rabdare, iubire si blandete.
De aceea mie imi place sa compar psihicul cu o farfurie. El se sparge de-a lungul vietii, la fiecare dintre noi, in bucati mai mari sau mai mici, care migreaza si iau diverse forme in structura noastra, dar aceste bucati, aceste parti, pot fi readuse la pozitie, asezate una cate una, una langa alta cu grija si integrate pas cu pas, lipite si pictate cu aur, exact asa cum fac inteleptii japonezi in arta lor. E un proces ce dureaza intreaga viata, dar cu timpul farfuria noastra va fi din ce in ce mai intreaga si mai functionala si vom putea servi de pe ea fel si fel de bunatati. Si iata asa arata vindecarea!